Cazul este despre așa-numita „părere”. Părerea despre alți oameni. Din start îmi propun să nu scriu ceva care să conțină o părere despre Popovici, nici o părere despre părerea altora despre Popovici și nici o părere despre părerea celor care au avut o părere despre părerea altora despre Popovici. E greu, dar sper să reușesc măcar parțial.
Popovici
Dacă David Popovici a avut acest vis de a-și lua acest Porsche, este fix treaba lui. Dacă îl ascultăm pe Popovici, fără a avea o părere, am înțelege doar că și-a îndeplinit un vis, ceea ce este un motiv de fericire, mai ales că a muncit din greu.
Poți admira sau măcar înțelege omenește pe cineva care a muncit toată viața cu obiectivul de a-și îndeplini un vis, oricare ar fi acest vis, oricât de deștept sau prostesc ar fi acest vis? Cred că da.
În rest, mai departe este experiența lui Popovici, cu tot ce aduce acest vis la pachet în practică. Un vis s-a materializat prin acest fier de care el trebuie să aibă grijă.
Popovici, ca orice om, are sigur și singur de învățat mai departe din această experiență, cu toate implicațiile ei: fie că deja această mașină nu îl mai face atât de fericit, fie că peste 2 ani nu va avea bani să îi înlocuiască motorul defect (bun-venit în „familia” VW), fie că va ajunge la 80 de ani și va poseda mai multe Porscheuri decât Ion Țiriac, fie că peste 20 de ani va prefera să meargă cu autobuzul, fie că își va alege o prietenă de Porsche în detrimentul celei actuale, fie altele și altele și altele de care el, poate, are nevoie să se lovească în practică. Este fix treaba lui, este o alegere care vine cu lucruri la pachet pentru el.
În rest, să îl folosească cu plăcere.
Alții
Acum, despre cei care au avut o părere despre achiziția sa. Aici intervine părerea, despre care am aflat recent că se poate numi „una dintre patimile sufletului”. Când citești acest lucru și dacă te preocupă, începi să înțelegi să te ferești de părere și în privat și în public. Cred că oamenii suntem campioni la păreri și judecăți despre oricare alții, de la prieteni, la dușmani, la familie și până la Dumnezeu – mai puțin despre noi. Toți alții au sigur o problemă, mai puțin noi care suntem perfecți.
Părerea despre Popovici, judecat, că de ce, că cum, că e ipocrit, că de ce a avut acest vis.
La ce ajută această părere?
Cei care au părerea cred că îl vor educa pe Popovici?
Cei care au părerea cred că îi bat obrazul lui Popovici?
Cei care au părerea cred că îi demască niște calități îndoielnice lui Popovici?
Cei care au părerea nu concep motivul unei achiziții auto opulente?
Cei care au părerea sunt invidioși pentru că ei niciodată nu vor avea un Porsche?
Cei care au părerea îi numără banii din cont lui Popovici?
Cei care au părerea îi vor binele lui Popovici, să îl aducă cu picioarele pe pământ?
Iar lista de întrebări poate continua, nu vreau să o dezvolt. Nu știu și nu vreau să am o părere încercând să răspund acestor câteva întrebări.
Cred, așa cum am spus, că Popovici a ales să aibă o experință personală din care va învăța mai mult decât din orice păreri. Așa a fost să fie pentru el, să își dea poate mai toți banii câștigați la Jocurile Olimpice de Vară 2024 pe o mașină.
Mi se pare foarte interesant și cu multe oportunități pe plan personal.
Experiența lui personală de a miza atâția bani pe un fier este una din care pot ieși multe lucruri. Poate ușoare, care îl devieze. Poate grele, dar bune pentru suflet și care să îi aducă un mare câștig.
Doar el va ști. Nu cred că e treaba nimănui.
Ce este de învățat în practică?
Și pentru că practica e mai bună decât orice teorie, pentru cei care se întreabă la capătul acestui articol „ok, teoria e teorie, dar eu ce fac dacă am o părere despre altul?”. Din experiența mea având cred deschiderea să învăț de la alții, în acest caz de la biserică, practica și răspunsul sunt simple: taci. Taci de cât mai multe ori poți atunci când îți vine să spui păreri despre altul.
E greu, dar taci și analizează cum te simți după fiecare părere pe care ai voința să ți-o înghiți, față de cum te simți în urma unei păreri emise. S-ar putea să fie surprize și schimbări plăcute care să merite.
Vadim Cușnarencu
