Șansa ca Mitriță să înscrie un gol cu capul la echipa națională era mai mică decât ca un avion de linie să pice pe ruta Bucureși – Amsterdam.
Și, totuși, s-a întâmplat. A râs și Mitriță, au râs și colegii, a râs și Rădoi, au râs și spectatorii. Dar nu a fost un râs de bucurie, ci mai degrabă unul legat de unicitatea și ciudățenia momentului.
Nu a fost un gol dintr-o schemă de joc studiată la antrenament, este clar, ci cum s-ar spune un noroc chior. De pe urma căruia echipa națională s-a dus aproape de un baraj la Cupa Mondială.
Diferența dintre România și Armenia a fost făcută de capul lui Mitriță, a fost distractiv, dar în același timp și trist.
