Flacăra olimpică este un simbol folosit în mișcarea olimpică. Este, de asemenea, un simbol al continuității între jocurile antice și cele moderne. Flacăra olimpică este aprinsă la Olimpia, Grecia, cu câteva luni înainte de Jocurile Olimpice. Această ceremonie începe ștafeta torței olimpice, care se încheie oficial cu aprinderea cazanului olimpic în timpul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice. Flacăra continuă apoi să ardă în ceaun pe toată durata Jocurilor, până când este stinsă în timpul ceremoniei de închidere olimpică.
Flacăra olimpică înseamnă tradiție, pentru că Jocurile se desfășoară de aproximativ 100 de ani sub lumina celor care le-au inventat și le-au oferit lumii întregi, adică grecii antici.
Nu a fost cazul la Paris, în 2024. Torța a fost aprinsă în Olympia și dusă din mână în mână, ca de obicei, de data aceasta cu destinația Paris. Vineri, la ceremonia de deschidere a Jocurilor, doi atleți s-au îndreptat cu torța câtre cazanul flăcării și au părut, cel puțin din imaginile de televiziune, că au aprins-o. Cazanul s-a ridicat, arzând, către cer, cu ajutorul unui balon plasat într-un parc din capitala Franței. Superb, cu acel „r” de rârâit.
Inițial mi-a plăcut idea, cu un beculeț aprins pe care scria timid „unde e stadionul în ecuația asta?”.
Digerând, a doua zi după ceremonie, am săpat pe internet să văd totuși cum poate un foc atât de puternic, un cazan de șapte metri în diametru, să rămână aprins sub un balon timp de două săptămâni. Un lucru care, de altfel, fusese întrebat și de comentatorii live ai Eurosport 4K. Pentru că nimeni nu își închipuia că acel foc nu era unul real, aprins de la torța olimpică.
Astfel, am aflat că, de fapt, atleții nu au aprins nimic vineri cu ajutorul torței, pentru că de fapt flacăra din cazan este un efect vizual obținut cu ajutorul curentului electric. Sursa faptului că flacăra este electrică, fără foc, este Euronews. În cazan, o perdea de apă este ridicată în aer, iar alături de lumină generează un efect vizual similar focului. Torța olimpică s-a oprit la buza cazanului și ulterior a fost stinsă ca un muc de țigară.
Astfel, francezii se laudă cu „prima flacără olimpică eco”, adică un cazan cu apă lumitată electric, care mimează un foc.
Zidane, Comăneci, Carl Lewis, Nadal și alții și alții care au cărat torța cu flacăra olimpică în acest an s-au străflocat degeaba. Flacăra a fost de fapt aprinsă de un Dorel de la un întrerupător eventual asistat de Inteligența Artificială. Nadal sau Comăneci puteau să scape torța în canalul verzuliu al Senei, nu ar fi fost nici o pierdere.
Au fost trei premiere acum, la Paris, în istoria Jocurilor Olimpice. Fiind un om cu profil creativ, care apreciază creativitatea și este capabil să o înțeleagă, din punctul meu de vedere premierele sunt negative. Înțeleg creativitatea ceremoniei, dar în trei aspecte nu sunt de acord cu ea, pentru că a fi creativ nu înseamnă a fi creativ cu price preț și cu atât mai puțin să ștergi și să reinventezi tradiția și istoria. Până și Michelangelo a avut la Capela Sixtină un tavan pe care a pictat și și-a exersat creativitatea în acel dreptunghi. În cazul JO 2024, dreptunghiul a fost spart.
Vrem creativitate? Atunci să punem flacăra pe Lună, un balon într-un parc din Paris e chiar limitare și lipsă de imaginație. Poate fi adevărat în multe privințe, să fii creativ și să rupi barierele, e chiar bine să o faci, dar când ai pe masă un concept și o tradiție numită „Jocuri Olimpice”, atunci ai și limitele unui dreptunghi. Iar limitele dreptunghiului în acest caz zic așa: flacăra olimpică vine din Grecia și se aprinde pe stadionul la care au loc Jocurile. În rest, fă ce vrei tu, dă și foc la Paris, nu ar fi nici prima și nici ultima oară, fii creativ, Gigele din agenția de creație.
Din punctul de vedere al unui creator de conținut, este o capcană să crezi te poți juca cu tradiția cum vrei tu, doar ca să pari original. Din punctul de vedere al unui consumator de conținut, este o capcană să crezi și să înghiți noul cu orice preț, considerîndu-l bun doar pentru că e original, mai ales în aspectele de tradiție. La fel cum vinul de 100 de ani e de tradiție și greu de găsit, iar poșirca de un an e la toate supermarketurile, așa este și cu tradiția și cu vechimea și cu adevărul în alte domenii: sunt lucruri rare, greu de construit și nu le poți transforma cu lejeritate, cu o ridicare din umeri în ceva ce găsești la orice colț de stradă. Oricine poate să apridă acum un bec într-un balon într-un parc, dar foarte puțini sunt cei care pot să aprindă un cazan de la o flacăra olimpică venită de la 5.000 de kilometri distanță, o dată la patru ani, de aproape 100 de ani.
Neținînd cont de aceste aspecte, din punctul meu de vedere tradiția Jocurilor Olimpice a fost încălcată și rescrisă în ton cu noua normalitate. O nouă normalitate obținută printr-o creativitate scremută, falsă, slabă pe care o vedem la fiecare pas, de exemplu o Albă ca Zăpada jucată în ultimul film Disney de o actriță de culoare. Creativ, nu? Genial.
Cele trei premiere olimpice, după mine negative, sunt următoarele:
1. Pentru prima oară în istorie, flacără olimpică nu a fost aprinsă de la focul din Grecia, din Olympia.
2. Pentru prima oară în istorie, flacără olimpică, fie ea și una „fake”, a fost aprinsă în afara Stadionului Olimpic și nu a fost nici dusă apoi la stadion, ci a rămas într-un loc exterior fără nici o legătură cu sportul, ci cu turismul. Conform Forbes, flacăra aprinsă în parc nu este un concept efemer, ci va rămâne în parc până la finalul JO.
3. Pentru prima oară nu s-a făcut un pas pe stadion în cadrul unei ceremonii de deschidere. Loturile au venit pe bărci, flacăra s-a „aprins” pe străzile unui oraș. Nici un noment nu s-a ajuns pe Stadionul Olimpic. Sportivii au fost aduși, nu au mers ei pe picioarele lor.
Jocurile Olimpice sunt despre sport și despre tradiție în sport, nu despre turism. O tradiție în sport care, fiind puternică, o dată la patru ani îi face pe unii care în general se uită la Netflix sau lucrează la aprozar să se mai uite și la un sport. Iar sportul nu se rescrie, nu este festival urban, el atrage prin sine însuși, prin calitățile sale unice, calități cu care multe ființe umane rezonează în mod natural. Fiecare vrea să fie mai rapid, mai bun, mai puternic, mai bun azi decât ieri, mai ceva – este natural. Sportul oferă această luptă teoretic corectă, în care cel cu calitățile mai bune câștigă pe merit. Este un ideal pus în practică.
În cadrul JO 2024, tradiția flăcării olimpice a fost anulată, asta arată faptele. De acum e liber să dai flacăra olimpică și pe Lună, eventual se pot ține Jocurile pe Marte sau de ce nu în virtual, fiecare acasă la el. Limita ideilor este cerul. Mâine nu mai iei nici focul din Grecia și asta e, fiecare își face un foculeț la el în veceu și apoi închide jocurile trăgând apa.
A fost atras la festivitatea de deschidere din 2024 și un public de festival urban, care a doua zi va pleca la alt festival. Dar ce facem cu publicul de sport care rămâne chiar să se uite la sport? Cum va înghiți, dacă află, că de fapt flacăra olimpică este o apă lumitată? Cum se va împăca cu faptul că nu vede pe stadion flacăra aprinsă la deschidere?
Se va împăca simplu: tradiția nu mai e tradiție, avem lucruri noi, mai interesante. Iar mâine nu va mai veni nici torța din Grecia, pentru că balonașul vestic e mai colorat, mai luminos, mai diversificat și mai incluziv. Simplu.
Fake și în China, dar doar artificiile
Presa vest-europeană de acum 15 ani eticheta drept „fake” pe bună dreptate faptul că artificiile de la JO 2008 din China au fost generate pe computer.
Acum, în Franța, totul e ok, avem o flacără „bio”, e de bine, e creativ, nu e fake.
Vadim Cușnarencu
